Ziua cand s-a facut lumina

Mereu au fost 2 alternative: dreapta si stanga, sus si jos, alb si negru, intuneric-lumina.

Am inceput cu una, odata demult. Cea in care eram ca tine: la locul meu, ascultand, executand, tanar. Crezand ca asta este lumina, drumul. Asa veneam instruit de acasa. Proveneam dintr-o familie buna, eram muncitor, ambitios si promiteam multe. Ca angajat, in anii de dupa facultate, am redactat licitatii publice. Am lucrat cu statul. Da, statul asta. A fost printre primele mele job-uri. I-am vazut in actiune: asteptand urmatoarea combinatie, invocand cu voce lasata in piept si grava “statul suntem noi”, fie ca era ultima secretara in ierarhie, am inteles repede cum isi iau elicoptere facand sosele, drumuri comunale sau sali de sport. A fost bine – aveam 24, 25 ani si ma plateau regeste. Eram un pusti. Faceam hartii pemntru “oamenii mari” si ma simteam imparat. Sa-i zicem barca de stanga, socialista.

Am trecut apoi in barca de dreapta, democrata: corporatia. Nu una oarecare, ci una americana de top. Consultanta financiara. La fel ca si ceilalti, in fapt, inauntru nu se producea nimic. Vorbesc de produse finite, valoare pentru oameni sau ceva pentru tara asta. Am stat mult si am invatat multe – aproape 6 ani. Si am inteles ca si aici, e ceva construit pentru devalizare teritoriu si insaracire tara parazitata.

Cu toata experienta la pachet, m-am dus apoi catre foarte sus, cumva desprins si de unii si de ceilalti. Am batut la o poarta mare si am intrat. Inauntru, un birou la fel de mare, cu un Dumnezeu al lor. M-a intrebat: ” Cum te cheama? Ionascu”, zic. “Numele dvs. nu apare intre cele recomandate DE SUS. Va doresc o zi buna!” In alte situatii, raspunsul a fost mai disimulat, sub forma expresiei: “sunteti policalificat.”

Am inteles, printre altele, ca am nevoie sa studiez imagine ca sa trec aceste bariere. Am inceput acum 15 ani. Si am inceput sa imbrac barbati acum 10 ani. Intre timp, pasaportul imaginii mi-a deschis multe usi.

Am intrat astfel si in barca din spate, cea care nu se vede, barca conducatoare. Este o barca veche ce dainuie, parca, dintotdeauna. Acolo am intrat asa cum sunt, Cezar. Si tot acolo am auzit multe. Aceste multe se transmit din generatie in generatie, din tata in fiu, de la mama la fica. Dar ce nu-mi iese din minte este starea generalizata in casele acestea “din spate” in care, pe scara foarte larga, “poporul nu conteaza, niste prosti”, “oamenii sunt foarte dispensabili”, “noi suntem legea”, “restul sunt doar niste sclavi”, “suntem putini si buni”, “noi detinem tot”.  Am trait un soc la inceputurile acestui gen de informatii – sa tot fie vreoe 8 – 10 ani. Mi-a trecut intre timp si traiesc realitatea asta. Ei nu greseau cu nimic. Ei doar sunt. Noi le permitem asta.

Realitatea asta mai putin eleganta este despre “…si cum naiba sa le facem fata?”  Reactia primara ar fi sa folosim lunetisti. Dar cumva imi pare o metoda invechita, incheiata odata cu Kennedy in ’63. Azi e altfel.

Ideea este ca sunt ticalosi fini. Indiferent de cum privim, din stanga sau din dreapta, ei sunt antrenati pentru asta, noi nu. Noi pledam genu’ Ghandi si rezistam. In situatia aceasta, armele nu sunt egale.

Eu spun doar ca toti credinciosii zelosi si acolitii dedicati dispar cand il faci pe “Dumnezeu” sa sangereze. E doar o idee. Una eleganta si pe deplin aplicabila in cazul de fata.

*caciula din fotografie se numeste ushanka – face fata oricarei temperaturi scazute pentru zona dintre Carpatii Meridionali – Urali – Cercul Polar. Folosita des de cei care au schimbat regimuri in partea de est a lumii acesteia.

2017-02-13T00:11:47+03:00Categories: Pontul zilei|0 Comments