Povestea de astazi este una frumoasa, despre oameni si fapte din alte vremuri care, prin existenta sau activitatea lor, au influentat cumva ceea ce avea sa se dovedeasca peste ani o intreaga zona inspirationala pentru creatori: marea familie a exploratorilor acestei lumi. Fie ca ei au calatorit peste mari si tari, pana la polii cei indepartati ai Pamantului sau macar pana la Tara de Foc (asa, ca al nostru inginer, explorator si aventurier Julius Popper), fiecare a lasat in spatele numelui sau daca nu o intreaga legenda, cel putin o bucata de istorie. In plus, fiecare a contribuit cumva la devenirea si progresul rasei umane. Iar pentru asta ar trebui sa le fim recunoscatori. Si, printre altele, sa ne fie mare invatatura de minte ca progresul, chiar cel personal, nu ar trebui sa se bazeze mereu pe calcule anticipative sau pe proiectii de tot felul, ci sa incumbe in multele sale fatete si o doza de hazard, de aventura, de adrenalina. Calculele de gen, puse in tabele seci si reci, mai ales asupra progresului in propria soarta, nu duc nicaieri.

Ei s-au numit Roald Amundsen, Juan Bautista de Anza, Richard Francis Burton, Juan Ponce de Leon sau mai contemporanii George Mallory, Ernest Shackleton sau Robert Peary. Cu totii au demonstrat curaj, spirit de aventura, dorinta de cunoastere. Si cu totii au aratat lumii intreaga ca rasa umana poate evolua numai prin descoperire, studiu personal si multa adrenalina pusa in miscare ca martor la aventura propriei vieti. Peste ani, cineva a inventat “biroul” si a omorat soarta a multi oameni. Printre ei, multi barbati.

In mod firesc, toti acesti exploratori, dat fiind conditiile dintre cele mai nefavorabile au trebuit sa se protejeze cu o vestimentatie adecvata. Aici, in cazul lor, regasim pe de-antregul, primul vector ce defineste vestimentatia: vectorul practic – hainele ne apara si ne protejeaza de factorii climatici. Una dintre piesele de rezistenta ale oricarei tinute de gen, mai ales dupa debutul secolului XX, au reprezentat-o incaltarile adecvate. Intre acestea s-au facur remarcate asa numitele ghete de catarare. Nu vom vorbi astazi de varianta lor modernizata si cladita din tot felul de materiale compozite, ci de versiunea clasica, din piele de vitel sau porc, cu talpa turnata dintr-o bucata, acoperita cu cauciuc si cusuta zdravan in trei randuri de ate de cizmarie de corpul bocancului. Ansamblul era insotit mereu de gaicile metalice pentru sireturi ce, la randul lor, in varianta originala a acestui gen de bocanc, erau confectionate din piele.

Privind in isotorie, bazele acestui gen de incaltare au fost puse inca de la sfarsit de secol XIX, moment cand fabricantii de incaltari, fie ele de barbat sau femeie, au coborat cu mult inaltimea tocului si au largit calapoadele dupa care erau cusuti pantofii. Era debutul erei industriale, iar oamenii trebuiau sa se miste mult mai repede. Din creatori, fiecare in parte, deveneau pentru prima data in viata lor, sclavi. Cineva, peste vreme i-a pacalit si a pacalit o intreaga Europa cu un slogan concis dar cuprinzator in acoperirea minciunii: “Arbeit macht frei”.

Daca este sa fim precisi in abordarea noastra, ar trebui sa precizam ca pe la 1880 este in plin avant afirmarea pe scara larga, peste Ocean, a cizmei de cowboy. In aceeasi perioada, pe batranul continent, exact la 1874, cinci alpinisti curajosi, incaltati cu sus-mentionatele ghete, ating prin catarare cel mai inalt varf al Europei, Elbrus. In contrapartida varful american Mc Kinley este atins de prima expeditie la 1913. Catararea avea sa devina prin acesti pionieri de inceput de secol un sport si o activitate in adevaratul sens al cuvantului. In aceeasi ani de inceput de secol, pe sub Andrasy Ut, bulevardul central al Budapestei se da in folosinta primul ansamblu tractat de cai in plan subteran din Europa (deci, prima linie de metrou), La noi, la 1907, incepe celebra rascoala a taranilor. Primul alpinist pe care il cunoastem mai tarziu, cu totii, este Ursu din “Ciresarii” a lui Constantin Chirita.

Gheata de catarare, in conceptia sa originala, a suferit modificari, mai ales la cererea utilizatorilor. Cele majore au survenit in jurul lui 1940, atunci cand George Alzner, dupa o indelungata serie de studii ortopedice, patenteaza suportul pentru calcai, principiu constructiv ce va sta peste ani, la baza constructiei ghetei de schi. Nu de alta, dar catararea, fara un suport solid in zona calcaiului, te lasa cu puternice dureri de spate.

Perioada contemporana a celebrei ghete de alpinism, in forma sa restilizata, incepe pe la 1975 atunci cand o companie italiana – Asolo – preia desenul original al acesteia si lanseaza pe piata o versiune croita din piele si nylon, evident mai usoara si mai versatila, pretabila in continuare activitatilor si drumetiilor montane. Mai tarziu, de prin 2010, asa cum am observat cu totii, gheata de catarare ajunge pana in oras. Multi spun ca la baza acestui reviriment si reinventari sta creatorul nipon Daisuke Obana, ce a adus pe podium aceste modele ca si accesoriu pentru creatiile sale, inspirate vizibil din stilul exploratorilor de alta data.

Mai adaug doar ca scrierea de fata se datoreaza faptului ca bocancii din imagine au fost si raman perechea mea favorita de incaltari pentru aceasta iarna: sunt caldurosi, comozi, trainici si, mai presus de toate, incumba o nota de vintage ce te fac sa te simti…altfel. Iar “altfel” ramane aici, la Domni de Romania, pariul de fiecare zi.