4 legi pe lume: apa, cerul, pamantul si focul. Restul sunt glume.

Asa am crescut, intre razesi, cu cele 4 deasupra capului. Astea au fost primele legi – niciodata nu li s-a rostit numele sau descrierea, dar ele au fost mereu acolo. Iar daca nu le stiai, era vai si amar de tine. Valabil si astazi.

Mai intai, cei mari te arunca in apa. Abia apoi te intreaba daca stii sa inoti. Si stii repede sa inoti. Tot despre apa, ai de cautat poteci prin padurea odata deasa, care sa te duca la izvoru. Daca nu gasesti, mori de sete. Si il gasesti.

Prima apropiere de cer este cand te urci pe cal. Sau in primul pom. Sau atunci cand sari primul gard pentru ca merele de la vecini sunt mereu mai bune. Fara sa faci paguba. Doar de pofta. La fel si ciresele. Si cerul iti da el semne cand sa te ascunzi sau cand sa iesi. Si cei batrani iti arata cum sa citesti cerul atunci cand vine ploaia si de unde. Si cum miroase aerul cand se apropie furtuna. Si sa te pui la pamant daca esti in camp deschis si trazneste. Fara Weather pe telefon. Asa natural.

Iar focul inveti a-l face de foarte mic. Mai intai de toate te duci la “spartul lemnelor”. Ca asta si coasa din vara iti fac spatele drept si mare, mai mare decat orice fandoseala de miscare sportiva din salile din centru. Si antebrate groase, pentru ca ai de carat o mana zdravana de lemne pana in casa, sus pe scari. Si aprinzi focul, ca un ritual, intai cu paiele mici dedesubt si ceva ziar vechi si apoi cu alea groase, care, mereu ude, troznesc de mama focului. Si uite asa e cald si bine.

Si la urma pamantul. Pamantul asta care iti zice el cand si cum sa-i dai apa si rasad ca sa-ti dea de mancare si cum, vorba tatei, “il mangai” si “il asculti” ca el e vechi si tu esti nou si trecator. Si daca ii stii legea, dupa lege iti da si el.

Asa am trait vacantele copilariei: prin paduri dese (care nu mai sunt), pe cai si prin rauri reci de munte. Si m-am calit pentru o viata. Si votez pentru copilaria asta, iar nu alta, caci pleci cu ceva lipsa in viata – PUNTEA. Puntea cu natura e vitala.

Peste ani, drumul m-a dus la “scoala de legi”, la facultatea de drept. Si au vrut ei sa ma invete ca tot ce-am invatat e stramb. Ca aerul nu era al meu, si focul (energia) este a altuia – prin lege, ca apa pot sa o beau doar in consistenta si gramajul aprobat de ei, dupa norme sanitar-veterinare. Dar mai urat ca orice, m-au invatat ani de zile ca pamantul NU E AL MEU. Ca-i al unuia si altuia, ca se dau razboaie pentru el, ca se omoara oameni in numele proprietatii pentru pamant. Cand vreodata, in legile firii, pamantul e al tau? Cand vreodata? TU ESTI AL PAMANTULUI.

Stiind astea, vazandu-mi razesii ingenuncheati de proprii boieri de tara, murind cu dreptatea in mana pe la instante lihnite si scarnave, cum vreodata sa-mi fac meseria de avocat? Sau sa stau sa privesc minciuna si sa incasez. Sau si mai rau, asa cum am vazut zilele astea discutie intre avocat si prieten judecator: “….hai, incurca-l un pic la proces, sa pot eu sa-i mai iau niste bani in plus. ii impartim, stai linistit.” Sper, conform legilor naturii, in ghilotina din piata publica.

2017-03-22T08:40:55+03:00Categories: Pontul zilei|0 Comments