A inceput de la un telefon si apoi de la o serie de mail-uri foarte bine orchestrate de catre organizatori: “Cezar, vii?”. Ma uit, studiez, zic da. Studiat inseamna ca m-am uitat peste ce inseamna evenimentul acesta in afara granitelor Romaniei, unde s-a nascut si de ce m-as duce.
Povestea pictorului care si-a invitat toti prietenii la un picnic urban, imbracati diferit de cum au facut-o vreodata la o petrecere, mi-a parut una super ingenioasa. Acest mark-up al petrecerii in alb va sa fie de respectat aici, la Bucuresti, sau oriunde. Fireste, noi, mai cu mot nu am respectat cu totii codul vestimentar impus. Dar asta este alta poveste si nu as vrea sa stric amintirile de bine si foarte bine pe care le am din seara cu pricina.
Petrecerea a inceput inainte de petrecere. Orasul a fiert doua zile la propriu in cautarea solutiei fericite despre a te imbraca in alb. Sa spunem ca fetele si doamnele ar avea optiuni. Dar noi, barbatii? Bine, am vazut ca ecuatii pentru iesirea din situatia dificila, la fata locului, barbati imbracati in tricouri albe de dormit in ele, camasi albe, scoase din pantaloni, cu tenisi si blugi. Sau incotopeniti, cu jobene si fantezii in alb, cu fibule, sau mascati in alb, la propriu, cu cagula trasa peste fata. De toate pentru toti. Pentru mine, in afara de alb, cina inseamna o camasa bagata in pantaloni si un sacou peste. In cazul de fata din in, cu o pereche de plimsoll (pantofi din panza) in picioare. Acestia, ultimii, s-au asezat de la sine in compozitie. Oksana mea a purtat o rochie scurta din in, simpla, alba care i-a dat voie sa ma insoteasca in valsul serii – cel de inceput. Asa ne-a venit, sa ne ridicam sa dansam, asa a fost sa fie atmosfera la fata locului. Ideea de dans a aparut pentru multi dintre participanti dupa minute bune de “ma vede cineva? m-au remarcat?: si dupa ceva alcool consumat. Dar deh, fiecare in ritmul sau.
Si m-am ridicat repede de la masa cu multa simtere de bine la purtator pentru ca am stat, distribuit din pura intamplare de organizatori, la masa celor de la cramele Recas. Da, vinurile de la Timisoara sunt exceptionale. Alaturi de panerul cu delicatese culinare alese pe spranceana, cei de la Recas chiar m-au incantat: atat cu vinurile, cat si cu organizarea. Nu periez pe nimeni, ci premiez prin cuvintele de fata pe cei care au contribuit la starea mea de bine din seara cu pricina.
Ideea distribuirii catre particpanti a unei sticle de vine, plasata destept intr-un recipient din plastic cu manere, pe dimensiunea sticlei, plin cu gheata – da. Asa mai vii de acasa. Vedeta serii a fost Regno Recas, un vin alb, pe care l-am baut alaturi de prieteni multi si dragi. A fiost chiar din seria vinurilor de memorat la Diner en Blanc.
Pentru contorizarea celor mai multe like-uri primite live pe pagina oficiala de Facebook a evenimentului, am fost anuntati, eu si Oksana mea ca si “cuplul cool” al serii. Fireste, de catre cei de la cramele Recas. Am castigat o cina secreta, alaturi de sase prieteni. De-abia astept sa-ti povestesc ce a iesit acolo.
Concluzia? Diner en Blanc a fost un eveniment absolut castigator. Sigur, ai tinut minte bine – nu prea ies in oras si numai datorita acelorasi oameni care se perinda pe la toate petrecerile astea urbane facand nimic. Dar starea a fost mult prea frumoasa si mult prea buna alaturi de prieteni dragi ca sa nu vad ce nu era de vazut. Si numai din considerentul acesta, organizatorii au tot respectul meu. Bravos, la mai mare!